fenotipului omului, având în vedere «controlul eugenic dirijat al

naşterilor», «se­lecţia părinţilor», «alegerea embrionilor»

în procesul de reproducţie a omului.

Precum vedem, Ramsei admite posibilitatea unui sever control etic numai

când e vorba de morala umană, respectându-se doar «libertatea

voinţei» şi «libertatea gândirii».

La celălalt pol se situează concepţiile acelora care se opun

categoric oricărui amestec în genetica omului, care condamnă

această orientare ştiinţifică ca fiind amorală,

periculoasă pentru neamul omenesc şi de aceea, zic ei, ea trebuie

să fie interzisă în mod categoric. Această opinie e

susţinută, de regulă, de oamenii care-s departe de

ştiinţă.

Cea mai răspândită şi mai influentă este poziţia

susţinerii în principiu a ideii controlului genetic, dar cu anumite

restricţii etice.

Să examinăm unele domenii ale geneticiii medicale în care

aplicarea metodelor controlului genetic este absolut necesară. Din ele fac

parte: tratamentul intrauterin în etapele târzii de graviditate;

însămânţarea artificială în cazurile de

sterilitate a bărbatului, precum şi la alegerea sexului viitorului

copil; fecundarea şi creşterea în eprubetă a ovulelor

pentru transplantarea embrionului în uterul femeii ce suferă de

impermeabilitatea trompelor; intervenţia chirurgicală în cazul

unor sindromuri cromozomice ale fătului.

Bolile evidenţiate la făt se tratează, de obicei, cu

me­dicamente, fiind administrate în organismul mamei. Galactozemia

(tulburarea metabolismului glucidic), boală ereditară, se

tratează prin dietă, care exclude lactoza, iar aciduria

metilmolonică – prin injectarea intramusculară a vitaminei

B12.

În anul 1961 pentru întâia oară s-a reuşit

diagnosticarea intrauterină şi tratamentul

incompatibilităţii Rezus a mamei cu fătul. Este deocamdată

singurul caz de substituire intrauterină a sângelui la făt.

Însămânţarea artificială se practică pe larg

şi permite multor familii sau femei singure să aibă copii. Pe

lume trăiesc sute de mii de oameni, care au fost concepuţi în

urma însămânţării artificiale. Necesitatea

re-curgerii la această metodă ţine în primul rând de

sterilitatea soţului sau de existenţa unui defect ereditar.

Sterilitatea bărbaţilor constituie 10–15% din cazurile lipsei de

copii. De aceasta suferă aproximativ 10% din perechile conjugale.

Se practică atât însămânţarea cu spermă

proaspătă, cât şi cu spermă congelată. Tehnica

congelării le-a permis bărbaţilor ce au o cantitate

insuficientă de spermă s-o acumuleze în cantitatea

suficientă pentru a se realiza însămânţarea eficace,

adică pentru a avea copii.

Însămânţarea artificială le permite

părinţilor să aleagă sexul viitorilor lor copii. Tehnica

acestei metode constă în separarea spermei prin centrifugare,

despărţind spermatozoizii, care poartă cromozomii X şi

generează naşterea fetiţelor, de spermatozoizii cu cromozomii Y,

care generează naşterea băieţilor. Spermatozoizii necesari

sunt introduşi în ovulul extras în prealabil din uter şi

păstrat într-un mediu special. Ovulul fecundat în felul acesta

este întors iarăşi în uter, unde trece toate etapele de

dezvoltare, până la naşterea copilului.

Pentru prima dată programarea sexului copilului a fost efectuată

în SUA, iar în anul 1986 a fost obţinut în Italia

şi Japonia. Savanţii consideră că metoda poate fi

aplicată atunci când trebuie evitate unele boli congenitale, ca

hemofilia, care se transmite prin ereditate numai fiilor.

Ştiinţa a fixat ziua primului caz de naştere a unui copil

conceput în eprubetă – 25 iulie anul 1978. În această zi

în oraşul englez Oldhem a apărut pe lume o fetiţă

Lui­za. Mama ei, Lesli Brown, în vîrstă de 31 de ani, nu putea

avea copii din cauza impermeabilităţii trompelor. Ea a acceptat

propunerea tânărului medic P. Steptou de la spitalul din Oldhem

şi a cunoscutului embrionolog R. Edvards de la Universitatea Chembrij,

care i-au propus să încerce o fecundare artificială. Cu

ajutorul laparoscopului (aparat pentru examinarea vizuală a cavitaţii

corpului), medicii au ales foliculul potrivit a cărui dezvoltare a fost

stimulată în prealabil cu hormoni, apoi în el s-a injectat un

ac şi s-a absorbit conţinutul lui împreună cu ovulul.

Ovulul a fost fecundat într-un mediu nutritiv cu sperma soţului

şi după o cultivare de două zile şi jumătate morula

precoce (embrionul la etapa de 8 blastomeri) a fost introdusă în

uterul mamei. Implantarea a trecut cu succes.

La săptămâna a 16-ea de graviditate s-a efectuat diagnosticul

prenatal al cromozomilor fătului şi s-a constatat că se

dezvoltă normal. La vârsta de 7 luni fătul s-a născut,

efectuându-se o operaţie cezariană. Astfel a apărut pe

lume o fetiţă cu o greutate de 2400 grame. Fiind întrebată

dacă ar accepta o nouă operaţie, Lesli Braun a răspuns

afirmativ: atât de mare i-a fost fericirea de a deveni mamă.

Această metodă de tratare a sterilităţii a înaintat,

ca şi fecundarea artificială, o serie de probleme de ordin juridic

şi moral. În Anglia au apărut articole în care se punea

întrebarea: poate oare copilul conceput din gameţii altor donatori,

nu a propriilor săi părinţi, considerat ca legal? Atât

timp cât juriştii şi sociologii erau preocupaţi de

această problemă, au mai fost concepuţi în acelaşi

fel, s-au dezvoltat şi s-au născut încă 20 de copii.

Recordul în acest caz îi aparţine Australiei – 13

naşteri: 8 fetiţe şi 5 băieţi.

Naşterea Luizei Braun, precum şi a celorlalţi copii care au

trăit câteva zile în afara mediului natal au fost evenimente

ce au deschis o eră nouă nu numai în medicină, ci şi

în sferele eticii, moralei, problemelor sociale, a progresului

tehnico-ştiinţific în genere. S-a făcut un pas, care a

deschis un câmp larg de activitate şi de cercetare a tainelor

naşterii omului. Nu-i de mirare, Căci în jurul acestei probleme

s-au aprins discuţii aprige: reprezentanţii religiei sunt foarte

iritaţi, mulţi savanţi manifestă îngrijorare. Este

destul să ne imaginăm, bunăoară, în ce situaţie

delicată ar nimeri savanţii, dacă s-ar descoperi că copiii

născuţi în felul acesta au diverse defecte sau suferă de

tulburări serioase, provocate de dezvoltarea lor embrionară

atât de neobişnuită. Dacă medicina n-a găsit

încă mijloace cardinale pentru eliminarea din fondul genetic al

omenirii a defectelor genetice cunoscute, oare nu va creşte numărul

lor?

Vestitul embrionolog A. Mac Loren, membru al societăţii regale a Marii

Britanii, luând cuvântul la şedinţa de încheiere a

Congresului internaţional al biologilor, ce a avut loc în

oraşul Bazel, august 1981, a menţionat în legătură cu

cele expuse mai sus că problema natalităţii este foarte

complicată şi că nu poate fi rezolvată decât pe calea

manipulărilor chirurgicale cu embrionii. De aceea nu trebuie să

pună obstacole în calea soluţionării ei.

Această opinie a lui A. Mac Loren poate fi acceptată fără

rezerve atunci când e vorba de sterilitatea femeii ce nu poate fi

vindecată prin nici o altă metodă. Dar, după părerea

noastră, altfel trebuie tratate încercările acelora ce vor

să îndreptăţească naşterea copiilor prin

această meto­dă Atunci când ea nu este absolut necesară. O

vedetă de cinema, de exemplu, nu doreşte să-şi strice talia

din cauza gravidităţii. Sau o doamnă bogată nu doreşte

să se împovăreze şi lasă această «muncă»

originală pe sama slugii, limitându-se doar la acordarea în

«fondul reproducerii» a ovulului său. Acest ovul poate fi fecundat

artificial de celulele sexuale ale bărbatului ei sau, dacă nu-l are,

de sperma unui donator ales special în acest scop.

Aceste lucruri nu-s un rod al fanteziei, căci anume aşa

procedează de acum multe femei în SUA. Femeile negre să-race

sunt gata întotdeauna pentru dolari să joace rolul de mediator, de

incubator viu şi să producă copii străini pentru

stăpânele lor albe. Într-o emisiune a televiziunii centrale a

fost prezentată o convorbire cu una dintre aceste mame adoptive. La

întrebarea ce simte când poartă un copil străin, ea a

răspuns fără a şovăi: nimic, aşa mi-i meseria,

doar nu este copilul meu!

Astfel chiar un sentiment atât de puternic, precum e maternitatea, pierde

orice sens pentru femeile gravide care poartă un făt străin. Una

dintre cele mai intime şi sacre funcţii ale organismului feminin se

transformă într-o simplă meserie. Acest lucru nu poate fi

îndreptăţit nici ştiinţific, nici moral, nici etic

şi este apreciat ca imoral şi antiuman.

17.4 Ereditatea patologică şi criminalitatea

În sfârşit trebuie să ne mai oprim asupra unei probleme de

importanţă socială: interdependenţa

criminalităţii cu ereditatea patologică. Problema este foarte

contradictorie, şi adesea ea este interpretată foarte divers.

Caracterul criminal este un fenomen biologic sau social? Şi pentru că

nu există un răspuns univoc la această întrebare ea

trebuie examinată paralel cu cea a esenţei omului. Ce este omul, o

fiinţă biologică sau socială? Discuţiile în

această temă continuă până în prezent.

Totuşi, în ultimul timp majoritatea savanţilor şi

filozofilor au ajuns la o părere unică: omul este o fiinţă

biosocială. Dacă este aşa, atunci trebuie să

căutăm şi să găsim cauzele concrete ale faptelor sale

în fiecare situaţie concretă.

Vom aduce câteva exemple. În cartea lui G. Grigoriev şi L.

Marhasev «Cum să devii inteligent», L„ 1973, se menţionează

că a fost descoperit «dosarul» unei familii unice în felul ei – al

familiei Iucche. Pe parcursul a 75 de ani 200 din cei 870 de membri ai ei au

devenit hoţi şi ucigaşi, 90 – prostituate, 280 aveau de­fecte

fizice şi psihice, 300 de copii s-au născut morţi. Se iscă

întrebarea: nu e oare asta o dovadă că există anumite

«gene ale criminalităţii»?

Cunoscutul geneticiian V. P. Efroimson a analizat cercetările din SUA,

Japonia şi din câteva ţări din Europa Occidentală,

efectuate pe parcursul a 40 de ani, s-au studiat câteva sute de perechi

de gemeni şi s-a clarificat că între gemenii univitelini -

criminali concordanţa alcătuieşte 63%, pe când între

cei heterovitelini – numai 25%.

Savanţii examinează cauzele actelor criminale în

dependenţă de unele anomalii cromozomice. După cum am mai

menţionat, se cunosc câteva anomalii cariotipice, ce contribuie la

comportamentul cri­minal: bărbaţii cu cariotipurile XXY şi XYY,

sunt mai mult predispuşi la infracţiuni decât cei

obişnuiţi XY. Acest lucru îl confirmă şi datele aduse

în cartea lui N. P. Dubinin, I. I. Carpeţ şi V. N.

Cudreavţev «Genetica, comportamentul, responsabilitatea». M., 1982.

În ea au fost generalizate cercetările efectuate în lumea

întreagă cu privire la interdependenţa criminalităţii

cu ereditatea patologică. Au fost studiaţi 100 mii de oameni.

Rezultatele arată că printre oamenii care nu s-au compromis,

frecvenţa acestor cariotipuri alcătuieşte în mediu 0,1%,

prin­tre criminalii normali din punct de vedere psihic – de 3,5 ori mai mult,

iar printre bolnavii psihici cu comportament antisocial – de 6,6 ori mai des.

Această frecvenţă este deosebit de caracteristică pentru

bărbaţii cu sindromul Klinefelter (XXY). Copiii cu acest sindrom se

întâlnesc cu o frecvenţă de 1 la 450 de băieţi,

iar la examenul medical al contingentului de bărbaţi deficienţi

mintal, care se află în instituţiile medicale speciale,

frecvenţa acestui sindrom sporeşte: 1 la 100. Printre criminalii

deficienţi mintal numărul acestor bolnavi este încă mai

mare: 1 la 50. Fenomene asemănătoare sunt caracteristice şi

pentru bolnavii cu sindromul Daun, atât pentru bărbaţi,

cât şi pentru femei.

Copiii cu anomaliile cromozomice indicate mai sus suferă de tulburări

funcţionale ale sistemului nervos şi deficienţă

mintală evidentă. Statistica arată că multe de­fecte ale

aparatului genetic al omului pot influenţa într-o anumită

măsură asupra comportamentului lui agresiv. De aceea diagnosticarea

intrauterină este foarte necesară.

Înseamnă oare aceasta că trebuie să se introducă

controlul genetic forţat al femeilor gravide, pentru a se evidenţia

şi a se extirpa, de exemplu, embrionii cu garnitu­ra de cromozomi

X¡¡, care se consideră deosebit de răspândită

printre persoanele ce săvârşesc crime, recurgând la

violenţă? «Se poate întâmpla oare, – întreabă

sociologul american A. Etţioni,– că în curând va veni

acea zi când societatea va exercita presiuni asupra părinţilor

şi le va cere să supună avortării copiii lor «criminali»

care încă nu s-au născut?»

Fiind întrebat de ce un om se abate cu uşurinţă de la calea

dreaptă şi este în stare să devină infractor, iar

altul nu devine, chiar în cele mai grele împrejurări,

cunoscutul geneticiian Iu. A. Cherchis dă un singur răspuns: pentru

că toţi oamenii sunt diferiţi – şi nu din ziua

naşterii, dar încă din momentul când au fost

concepuţi. Fiecare are genotipul său, pe baza căruia , în

interacţiune cu mediul, i se dezvoltă particularităţile,

inclusiv cele ale psihicului. Desigur, nu există gene ale

«criminalită­ţii» şi ale «bunăcuviinţei», precum nu

există gene ale inteligenţei sau prostiei, egoismului sau

altruismului, blândeţii sau răutăţii ş. a.

Particularităţile comporta­mentului omului în mare parte sunt

determinate genetic, iar formarea şi dezvoltarea lor depinde de mediul

social. Există infractori asupra cărora educaţia nu

influenţează. În aceste cazuri trebuie cercetate

particularităţile biosociale ale infractorului, pentru a alege

măsurile educative şi de pedeapsă eficiente şi obiective

din punct de vedere social.

În diferite ţari se efectuează experimente în domeniul

ingineriei genetice, ţinându-se cont de perspectivele aplicării

ei la oameni, şi care pot fi realizate treptat pe măsura

dezvoltării ştiinţei şi a societăţii, economiei

şi culturii ei pe măsura formării omului nou, a creşterii

conştiinţei sale, în sferele socială şi etică,

în relaţiile de familie ş. a. Aceste experimente sunt de

esenţă profund umanistă şi sunt subordonate principiului

superior al societăţii noastre – binelui omului, dezvol­tării

lui libere şi multilaterale.

Bibliografie:

Страницы: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65