ocupă respectiv, un loc mai modest. Partea a doua a cărţii e

consacrată ingineriei genetice. Ce legătură poate exista

între genetică, una dintre cele mai tinere ştiinţe

biologice, şi inginerie - una dintre cele mai vechi ştiinţe

tehnice? E adevărat că secolul XX, pe măsura avântului

său tumultuos, generează în ştiinţă

orientări mereu noi, neobişnuite la prima vedere, care, pentru a fi

realizate, necesită antrenarea reprezentanţilor celor mai diverse

specialităţi.

Acest lucru nu e întâmplător. De cele mai multe ori noile

descoperiri se fac mai ales în punctele de joncţiune ale

ştiinţelor, acolo unde specialiştii de diverse profiluri

parcă se completează reciproc prin ideile şi concepţiile

lor. Tot aşa s-a întâmplat şi în cazul nostru.

Biologia moleculară şi genetica, folosind pe parcursul

cercetărilor lor nu numai metodele proprii, ci şi metodele fizicii,

chimiei, matematicii, ciberneticii şi celorlalte ştiinţe, au dat

naştere unei noi ştiinţe aplicate - ingineria

genetică.

În cărţile de specialitate această ştiinţă

are două denumiri: ingineria genetică şi ingineria genică,

care, de fapt, sunt sinonime. Sensul lor însă nu este absolut

identic: cuvântul «genetic» provine de la «genetică», pe când

cuvântul «genic» ţine de gene. Denumirea «ingineria ge­netică»

este mai amplă, deoarece, conform spuselor academicianului A. A. Baev,

cunoscut cercetător în acest domeniu, ea se ocupă de

construirea structurilor genetice funcţional active, adică de crearea

unor programe genetice artificiale, iar un întreg program genetic nu se

mai referă doar la o simplă genă.

Astfel, însăşi denumirea acestei ştiinţe reflectă

conţinutul cercetărilor ei. Precum a marcat academicianul N. P.

Dubinin, îmbinarea cuvintelor «genetică» şi «ingi­nerie»

arată că, în sfârşit, a început a se realiza

visul savanţilor, a început timpul când biologul, asemeni

făuritorului de mijloace tehnice moderne, va putea construi modele

biologice, pe care le va traduce apoi în viaţă, creând

conştient orice organism viu cu proprietăţi programate anterior.

Ingineria genetică n-a apărut, bineînţeles, spontan, pe un

loc gol. Naşterea ei a fost determinată de dezvoltarea

impetuoasă a biologiei moleculare şi a geneticii, care a

început în a doua jumătate a secolului nostru. Apariţia

acestei ştiinţe se datorează realizărilor anterioare ale

biologiei şi geneticii clasice, temeliile cărora au fost puse

în prima jumătate a secolului XX.

În cartea noastră ne-am propus să relatăm acele evenimente

care au condus treptat, dar consecvent la constituirea acestei noi

ştiinţe. Vom vorbi despre realizările practice ale ingineriei

genetice în fitotehnie, zootehnie şi în industria

microbiologică, despre perspectivele pe care le au protecţia fondului

genetic, genosistematica şi genetica medicală. Vom analiza şi

fenomenele controversate, ce ţin de aceste cercetări, precum şi

aspectele lor sociale.

În carte se operează în temei cu adevăruri general

acceptate, dar pe alocuri ne oprim atenţia şi asupra unor aspecte

insuficient elaborate, a căror elaborare, însă, se va realiza

în timpul cel mai apropiat. Aceasta se referă la astfel de probleme

importante, ca reglarea sexului, clonarea animalelor şi a plantelor,

prelungirea vârstei de tinereţe a omului, descoperirea hipertimpurie

a capacităţilor deosebite la copii ş. a. Credem că

parţial faptul este justificat prin interesul pe care-l nutreşte

tineretul contemporan faţă de aceste probleme, la a căror

rezolvare el va participa, fără îndoială, în mod

nemijlocit.

Vom trăi un sentiment de firească bucurie atunci, când fiecare

dintre cititori va găsi pe parcursul lucrării ceva de folos şi

interesant pentru el.

Şi vom fi recunoscători pentru orice sugestie, care ni se va face

referitor la carte.

Autorul

I. DIN ISTORIA CONCEPŢIILOR DESPRE ERIDITATE

Deşi ca ştiinţă genetica a început a se constitui la

răscrucea secolelor XIX-XX, fenomenele ereditare au preocupat demult

minţile oamenilor. Din timpuri străvechi omul se întreba: de ce

copiii seamănă sau nu cu părinţii? Care este mecanismul

transmiterii materialului ereditar şi ce structuri o

înfăptuiesc?

Evoluţia concepţiilor cu privire la ereditate este ea

însăşi extrem de interesantă, de aceea credem că

pentru început este potrivit să prezentam unele dintre aceste idei

în succesiunea lor cronologică.

În Egiptul antic slujitorii cultului explicau toate

particularităţile proprii eredităţii şi

variabilităţii cu ajutorul teoriei metapsihozei (despre

strămutarea sufletelor de la un organism la altul). Ei afirmau pe

această bază că toate trăsăturile şi

însuşirile fiinţelor vii depind de calităţile

sufletului care se instalează în fiecare dintre ele în

momentul concepţiei.

Şi în Grecia antică mulţi filozofi au încercat

să explice fenomenul eredităţii. Astfel, filozoful materialist

Democrit este exponentul, unei învăţături, în multe

privinţe naivă, dar consecvent materialistă despre ereditate,

conform căreia în procesul formării produselor sexuale toate

componentele corpului secretă particule minuscule, care se

concentrează în sămânţă (spermă) şi

împreună cu aceasta sunt transmise descendenţilor. Tot

odată, după Democrit, la acest proces de transmitere a

trăsăturilor şi însuşirilor care le sunt proprii

contribuie în egală măsură tatăl, şi mama.

Această doctrină a fost dezvoltată în continuare de

către Hipocrat (460-375 î. e. n.), fiind denumită

pangeneză.

În lucrarea «Despre sămânţă şi despre natura

copilului» Hipocrat scria următoarele: «Sămânţa -

atât cea femeiască, cât şi cea

bărbătească-provine de la corpul întreg, cea

provenită din părţile slabe este slabă, cea provenită

din părţile puternice-este viguroasă, şi, de regulă,

în acelaşi mod se repartizează şi în copil. Şi

dacă dintr-o parte a corpului în sămânţă se

secretă mai multe elemente de la bărbat decât de la femeie,

copilul seamănă mai mult cu tatăl; iar dacă din­tr-o parte

oarecare se secretă mai multe elemente de la femei, copilul

seamănă mai mult cu mama. Nici odată, însă, nu se

poate întâmpla ca fătul să semene mamei cu toate

părţile corpului, iar cu tatăl să nu semene deloc sau

invers, ori, în general, să nu semene în nici un fel cu

amândoi, fiindcă sămânţa din corpurile

amândurora se transmite fătului».

Aristotel (384-322 î. e. n.) s-a pronunţat împotriva ipotezelor

pe care se sprijinea pangeneza. El remar­ca: «Mai întâi de toate,

asemănarea nu poate servi drept dovadă a secretării

seminţei din întreg corpul, deoarece asemănătoare devine

şi vocea, şi unghiile, şi părul, şi chiar

mişcările, iar de la toate acestea nu se se­cretă nimic»

Aristotel, spre deosebire de Hipocrat, afirma totodată că fiecare

dintre părinţi joacă un rol cu totul diferit la apariţia

descendenţei: de la mamă provine numai o materie moartă,

pasivă, incapabilă de a se dezvolta în mod independent,

în timp ce tatăl furnizează forţa vitală, care

însufleţeşte această materie inactivă şi

dirijează dezvoltarea organismului. După Aris­totel, forţa

vitală, pe care el o denumeşte enteslehie, este

imaterială, indivizibilă şi reprezintă acel ideal spre care

tinde organismul în procesul dezvoltării sale. Din

sămânţă, conform opiniei lui, forţa vitală se

revarsă prin tot organismul, determinând toate

par­ticularităţile specifice ale diferitelor ţesuturi şi

organe din el.

La începutul erei noastre Galen (129-199 e. n.), un alt

învăţat grec, afirma, că ambii părinţi

participă în egală măsură la transmiterea

trăsăturilor şi însuşirilor ce le sunt lor proprii

copiilor. O dovadă a acestui fapt o constitui asemănarea copiilor cu

ambii părinţi, asemănare ce se observă în majoritatea

cazurilor.

În perioada Evului Mediu cunoştinţele despre ereditate nu s-au

dezvoltat. Toate publicaţiile cu acest subiect erau interzise de

biserică, deoarece concepţiile despre moştenirea caracterelor

şi evoluţia organismelor nu corespundeau cu principiile şi

ideile ei. Abia în secolul al XVII-lea se fac primele descoperiri

importante în domeniul eredităţii. Este perioada în care

au fost construite primele microscoape, cu ajutorul cărora a început

studierea celulelor şi ţesuturilor organismelor. Savanţii A.

Levenhuc, M. Malpighi şi G. Laibniţ au descoperit şi au descris

spermatozoizii (celulele sexuale masculine) la câteva specii de animale.

Ei au fost primii care au lansat concepţia cu privire la faptul că

spermatozoizii conţin în stare gata preformată, dar

miniaturală, un întreg embrion şi, din contra, alţi

biologi erau de părerea că embrionul preformat se află în

ovul (celula sexuală feminină). Aşa a luat naştere

teoria preformistă, conform căreia celulele sexuale, atât

cele feminine, cât şi cele masculine, conţin viitoarele

organisme în stare integră, în stare preformată, cu toate

organele şi ţesuturile în miniatură, care mai apoi

îşi măresc, pur şi simplu, dimensiunile şi

capătă aspectul unui individ matur. În acest fel, preformismul

admite numai modificările cantitative ale părţilor deja formate

ale organismului şi le neagă pe cele calitative, ce se produc

în procesul dezvoltării individuale, adică, de fapt, neagă

însăşi dezvoltarea.

O primă lovitură importantă asupra teoriei pre­formiste a fost

dată de către S. F. Wolf, care în anul 1759 a formulat

teoria epigenezei. Conform acestei teorii, embrionul nu se află

în stare formată în ovul sau spermatozoid, ce rezultă din

ovulul fecundat ca urmare a unei serii întregi de transformări

calita­tive succesive, care conduc la formarea ţesuturilor şi

organelor.

Cristalizarea unor noi idei despre ereditate a devenit posibilă odată

cu dezvoltarea teoriei transformiste, care a deschis calea unei

fundamentări experimentale a unor fenomene biologice. În lucrarea sa

Страницы: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65