|
consecventă a informaţiei ereditare, pe care o conţin, pe
parcursul întregului proces de dezvoltare individuală.
De acum la a optsprezecea zi de la concepţie începe să
bată inima noii fiinţe, la două luni organele îi sunt
în temei formate, iar la trei luni ea se manifestă în
toată plinătatea: se poate stabili ce este băiat sau fată.
La patru luni EL sau EA încep să-şi caute o poziţie mai
comodă, iar la cinci unii îşi manifestă deja caracterul.
La acest moment copilul simte şi retrăieşte toate bucuriile
şi emoţiile mamei, fiind foarte sensibil la dispoziţia ei
şi reacţionând în mod corespunzător.
Se pare că în parte la acest fundament se referea L. N. Tolstoi
când scria: «Oare nu atunci am obţinut eu tot cu ceea ce
trăiesc în momentul de faţă, şi am agonisit
atât de mult, atât de repede, încât în
întreaga viaţă ce a urmat nu am reuşit să capăt
nici a suta parte cât căpătasem înainte? De la un copil
de cinci ani şi până la mine e un singur pas. De la un
nou-născut până la un copil de cinci ani e o distanţă
cumplită. De la embrion până la nou-născut e o
prăpastie, iar de la ne existenţă până la embrion se
întinde nu o prăpastie, ci ceva de neconceput».
În psihologie şi pedagogie se obişnuieşte să .se
considere că omul nu se naşte personalitate, ci devine ca atare.
Şi aceasta este într-adevăr aşa, deoarece personalitatea a
început să semnifice cel mai adesea individualitatea în
raporturile ei sociale. Dar atunci ce urmează să se considere
naşterea omului-apariţia lui pe lume sau momentul iniţial al
dezvoltării sale în uterul mamei? Doar acele nouă luni care
urmează după momentul concepţiei noului om sunt mult mai bogate
în informaţie decât mulţi dintre anii ce vor urma.
«Pot să demonstrez că multe din ceea ce considerăm specific uman,
căpătat de om după naştere, în realitate se
conţine în genetica noastră, se află în natura
noastră în forma unor raporturi fixate ale structurilor nervoase», –
scria remarcabilul fiziolog, academicianul P. Anohin. Această
declaraţie permite să se considere că formarea
personalităţii începe .in procesul dezvoltării embrionare
a copilului, iar manifestarea particularităţilor ei începe la
diferiţi oameni în momente diferite. Nu fără temei se
spune devenirea, şi nu apariţia personalităţii; şi nu
a personalităţii în general, ci a unui om concret.
«Nu este exclus, - scrie cunoscutul psiholog Ia. L. Colominechii, – că
într-un viitor nu prea îndepărtat să se formeze un
domeniu special al pedagogici – pedagogia embrionară,
ştiinţa despre acţiunea directă şi indirectă
(prin intermediul psihicului şi organismului mamei) asupra formării
psihicului omului în perioada dezvoltării sale embrionare».
Ideea că fiecare om vine pe lume cu un ansamblu variat de
capacităţi a devenit una din tezele de bază ale concepţiei
umaniste despre om. Aproape în fiecare om există
capacităţi spirituale potenţial nelimitate. A fost demonstrat
că miliardele de celule ale creierului omenesc sunt capabile să
înfăptuiască o muncă cu adevărat titanică;
problema e, în ce mod se pot mobiliza şi folosi la maximum
colosalele lor posibilităţi. Într-un laborator de psihologie a
fost efectuată o experienţă în care ex-campionul lumii la
şah M. Tal a jucat şah cu persoana supusă examinării. Trei
partide acesta le-a jucat în stare obişnuită, iar alte
trei-în stare de hipnoză, insuflându-i-se chipul unuia dintre
şahiştii remarcabili din trecut. Tal a câştigat. După
seans el şi-a caracterizat în felul următor partenerul:
«Înainte de hipnoză am jucat cu o persoană care abia mişca
figurile. În stare de hipnoză, însă, în faţa
mea stătea un cu totul alt om, expansiv, energic,
îndrăzneţ, care juca cu două categorii mai bine».
O persoană este considerată capabilă, dacă manifestă un
interes deosebit pentru vre-o preocupare şi dacă în acest caz
ea însuşeşte mai repede şi mai uşor decât
alţii cunoştinţele, deprinderile, metodele corespunzătoare,
dacă obţine succese în domeniul respectiv.
Dar în caz că nu obţine nici un fel de succese? Trebuie
considerată incapabilă? Oameni incapabili nu există, există
oameni care nu şi-au valorificat capacităţile, oameni care
«şi-au îngropat talentul».
În prezent a devenit ca nici odată acută problema
determinării hipertimpurii a profilului capacităţilor copilului,
ale adolescentului, pentru a i se putea alege direcţia de instruire
şi de pregătire profesională, care i-ar asigura şi
cunoştinţele, şi dragostea pentru ocupaţia, pe care el o va
exercita cu maximă dăruire, şi deci obţinând maximum
de satisfacţie.
Capacităţile remarcabile se pot îmbina cu o memorie
auditivă obişnuită; o memorie vizuală
obişnuită-cu o capacitate de a reacţiona rapid. Eforturile
enorme care se depun pentru obţinerea instruirii muzicale pot să nu
dea nici măcar o parte mică din efectul pe care l-ar da cultivarea la
acelaşi copil a aptitudinilor sale matematice sau lingvistice.
Cu alte cuvinte, fiecare adolescent, părinţii şi pedagogii
acestui adolescent trebuie să-i cunoască părţile slabe
şi cele tari ale profilului capacităţilor cu care este
înzestrat.
Fiecare om este potenţial înzestrat pentru a activa într-un
anumit domeniu mai eficient ca alţii. Doar registrul
capacităţilor umane este infinit, iar numărul profesiilor trece
peste 40 de mii. Prin urmare, rar om care să nu fie înzestrat cu un
număr de aptitudini suficiente pentru a putea munci creator, cu toată
dăruirea, pentru a se putea realiza plenar.
Este limpede că orice profesie se cere aleasă conform
înclinaţiilor pe care le avem. «Dacă însă ne-am ales
o profesiune pentru care nu avem capacităţile necesare, nu o vom
practica nici odată în mod onorabil... Cel mai firesc rezultat va fi
atunci dispreţul faţă de noi înşine; dar există
oare sentiment mai chinuitor...» medita la timpul său tânărul
Marx.
Problema privind influenţa relativă a eredităţii şi a
mediului asupra trăsăturilor individuale ale omului continuă
să fie departe de a fi rezolvată definitiv. Dar deja în
prezent este limpede că ignorarea deosebirilor genetice dintre oameni
în ceea ce priveşte particularităţile de intelect sau
caracter are repercursiuni negative asupra instruirii şi educaţiei.
Iar noi suntem cu toţii material organizaţi în chip
întrucâtva diferit. Colosala varietate a aptitudinilor din
populaţiile umane reprezintă acea sursă inepuizabilă, pe
baza căreia se realizează progresul tehnico-ştiinţific
şi social al societăţii.
Noi, părinţii şi pedagogii, mai avem mult de muncit pentru ca
fiecare nou-născut să poată deveni ceea ce este în stare
să devină, să se realizeze la cel mai înalt grad. Or,
aceasta nu-i chiar atât de puţin.
Prin urmare, este necesar ca genetica şi pedagogia să
găsească cât mai repede limbă comună, precum au
găsit de acum genetica şi teoria evoluţiei, genetica şi
selecţia, genetica şi microbiologia, genetica şi medicina.
9.4. Genetica şi psihologia 9.4.1 Omul ca fiinţă
biiosocială
Corelaţia între componentele biologice şi sociale ale omului
constituie una dintre cele mai importante probleme, pe care caută s-o
rezolve savanţi din întreaga lume. În cartea «Genetica,
comportamentul, responsabilitatea (N. Dubini, I. Carpeţ, V.
Cudreavţev, 1982) se scrie: «Recunoscând aspectul socializat al
proprietăţilor bilologice ale omului nu trebuie se scăpăm
din vedere, că, fiind o fiinţă vie, el se supune totodată
legilor bilologice fundamentale şi în acest sens posedă
particularităţile proprii a tot ce e viu pe Pământ».
Biologul şi socialul la om sânt factori strâns legaţi
între ei şi interdependenţi. Astfel, A. Ghezell în
lucrarea «Copiii omului şi copiii lupilor» ne povesteşte despre unii
copii, care de mici, fiind răpiţi de lupi, au crescut în mediul
acestora şi pe urmă n-au avut comportare umană. În anul
1920 în India, în vizuina unor lupi, au fost găsite două
fetiţe – Amala şi Camala, care fiind date în grija
savanţilor aşa şi n-au mai fost în stare să se
adapteze la mediul societăţii umane şi au murit curând.
Este bine cunoscut şi cazul lui Kaspar Hauzer, care fiind izolat timp de
16 ani într-un beci, după aceea scolarizarea lui a fost
imposibilă.
Particularităţile biologice – genotipul său individual – omul le
capătă prin ereditate de la părinţi. Totodată
calităţile omului sunt determinate de mediul ambiant, în
mijlocul căruia are loc dezvoltarea lui. Cazurile descrise mai sus
demonstrează pe deplin acest adevăr. Ca dovadă în acest
sens poate servi şi faptul că gemenii monovitelini nu numai că
seamănă între ei ca două picături de apă,
adică sunt identici ca genotip, dar sunt aproape identici şi ca
fenotip.
Dacă asemenea gemeni erau despărţiţi şi crescuţi
în medii diferite, ei îşi păstrau complet asemănarea
fizică şi multe manifestări de ordin psihic – temperamentul,
înclinaţiile, gusturile – le aveau asemănătoare.
După cum s-a mai menţionat omul este o fiinţă
biosocială. Evoluţia biologică se produce într-un timp
foarte îndelungat, pe când cea socială într-o
perioadă mult mai redusă. În timpul dezvoltării istorice
oamenii creează instrumente de muncă şi înfăptuiesc
munca, în procesul căreia stabilesc relaţii sociale şi
îşi îmbogăţesc cunoştinţele.
Experienţele căpătate se transmit din generaţie în
generaţie şi, astfel, apare un program social, care se
moşteneşte din strămoşi. Academicianul A. Leontiev distinge
la om trei feluri de experienţe:
experienţa moştenită prin program biologic sub formă de
instinct;
experienţa social istorică dobândită de omenire şi
transmisă prin instruire şi educaţie;
experienţa individuală pe care o capătă fiecare om în
cursul vieţii personale.
Prima cuprinde perioada embrionară – de la conceperea şi formarea
zigotei până la naşterea copilului. În această
Страницы: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65
|
