|
organismului (in vitro). Anume cu asemenea celule a fecundat ovulul, nucleul
căruia era nimicit iniţial prin iradiere cu raze ultraviolete.
Ovulul fecundat a fost implantat în uterul iepuroaicei, care
îndeplinea rolul de incubator viu. În consecinţă, s-a
dezvoltat un embrion ale cărui gene conţineau numai gene ale
iepurelui (mort demult) celulele căruia fuseseră cultivate in
vitro. O adevărată reînviere!
Conform opiniei unor experţi, în anii apropiaţi va fi
elaborată o metodică general accesibilă şi ieftină de
înmulţire «prin plombagină» a vitelor cornute mari şi a
altor animale domestice. O atare metodică va avea ca obiectiv
obţinerea de celule extrase din ţesuturile unor indivizi animali
remarcabili, stimularea femelelor în producerea unui număr mare de
ovule (aceasta deja se realizează), fecundaţia cu nuclee de celule
somatice (atât de la masculi, cât şi de la femele-recordiste)
a acestor ovule (ale căror gene au fost iniţial distruse prin
iradiere) şi implantarea ovulelor la mame adoptive.
9.3 Genetica şi pedagogia 9.3.1 Genotipul şi mediul social
Probabil, că nu o dată ne-am întrebat, de ce nu fiecare om poate
fi făcut compozitor, pictor, scriitor sau matematician? De ce unul
începe să compună versuri încă de pe băncile
şcolii, iar altul nu reuşeşte s-o facă chiar şi
după ce însuşeşte toate tainele compunerii versurilor?
Acelaşi lucru se poate spune şi despre cele mai înalte
performanţe sportive: oricâte eforturi şi timp nu s-ar cheltui
pentru antrenamente, nu fiecare poate să devină campion olimpic. De
ce un om se poate abate uşor de la drumul drept şi deveni delincvent,
iar altul rămâne neclintit chiar în împrejurări
care îl pun la încercări dintre cele mai grele?
Toate aceste «deceuri» au un singur răspuns: toţi oamenii sunt
diferiţi. Fiecare îşi are genotipul său pe baza
căruia, în relaţie cu mediul, se formează
particularităţile omului, inclusiv şi cele psihice. În
afară de aceasta, asupra formării psihicului o mare
înrâurire o are educaţia, începând din primele
zile ale apariţiei pe lume a noului om.
Mult timp pe savanţi şi pe pedagogi i-a frământat
următoarea întrebare: în ce mod conlucrează în
lupta pentru viitorul om ereditatea, mediul şi educaţia? Cu alte
cuvinte, cui dintre aceşti trei factori îi aparţine rolul
hotărâtor în formarea personalităţii?
Unii considerau că formarea esenţei sociale a omului, dezvoltarea
personalităţii depinde în totalitate de ereditate. Va fi omul
bun sau rău, curajos sau fricos, harnic sau un leneş toate acestea,
după opinia lor, sunt programate dinainte în ereditate.
Nu este greu să ne dăm sama că acest punct de vedere este nu
numai nefundamentat, dar şi într-o anumită măsură
dăunător, deoarece nu rareori el serveşte drept paravan celor
care nu ştiu sau nu doresc să se preocupe de educaţie: toate
deficienţele din educaţie le pun în sama «eredităţii
proaste», împotriva căreia educaţia ar fi, chipurile,
neputincioasă. Ea este dăunătoare şi în altă
privinţă. Să ne imaginăm următoarea situaţie.
Făcând totalurile anului şcolar
învăţătorul dă scurte caracteristici fiecărui
elev. De exemplu, «Scutaru este silitor, perseverent, sârguincios.
Succesele lui au depins în mare măsură de hărnicia şi
sârguinţa cu care a muncit» – după aceste cuvinte cel
caracterizat va căuta pe viitor să se manifeste şi mai în
deplinătatea acestor calităţi. «Dar iată că Ciobanu a
reuşit totul fără mult efort. Este un talent
înnăscut». La ce se poate gândi vizatul Ciobanu după
aceste cuvinte? E bine că totul îi merge uşor şi în
toate izbuteşte. Dar în caracteristică nu s-a pomenit despre
atitudinea sa faţă de învăţătură,
faţă de munca obştească. Reiese că nu el a
obţinut rezultate bune, ci ele au venit singure, de la sine. Dar oare
această insinuare nu reprezintă, de fapt, o minimalizare a
personalităţii lui Ciobanu, o negare a «eu»-lui său?
Părtaşii altor tendinţe considerau că toţi oamenii se
nasc cu aptitudini naturale egale şi dacă educatorii nu-şi vor
precupeţi eforturile, iar copiii nu se vor lăsa pe
tânjală, apoi fiecare ar putea să ajungă, de exemplu, la
nivelul lui Mozart şi Eminescu, Puşchin şi Repin. Urmând
acestei logici, s-ar părea că este tot aşa de uşor să
se formeze personalitatea omului prin intermediul instruirii şi
educaţiei, cum se poate face din lut orice figură. Şi acest
punct de vedere s-a dovedit lipsit de valabilitate. Fiecare pedagog
cunoaşte faptul că atât temperamentele, cât şi
înclinaţiile, şi capacităţile copiilor – toate sunt
diferite. Fiecare elev, fiecare om, în general, este o personalitate
irepetabilă, cu caracterul său deosebit, cu un mod personal de
gândire, memorare, de atenţie. Unul toată viaţa nu mai
ajunge să aibă ureche muzicală, iar altul compune muzică de
la şase ani. Un elev abia de poate pricepe legea lui Culon, în
schimb, poate deosebi după glas orice pasăre, altul rezolvă
ecuaţii diferenţiale, iar altul nu poate să deosebească
teiul de arţar.
«Dacă toţi oamenii ar avea aceleaşi aptitudini, – spune A. C.
Scvorţov, cunoscut biolog-evoluţionist, – din aceasta ar reieşi
că şi omenirea luată în întregime n-ar prezenta o
diversitate de talente potenţiale mai bogată decât un om
oarecare. Este, probabil, o idee prea sărăcită despre
omenire...»
Este un adevăr incontestabil faptul că spiritul de observaţie,
atenţia, memoria, hărnicia ş. a. m. d. contribuie la dezvoltarea
aptitudinilor, la afirmarea talentului. Chiar şi un astfel de artist
genial al cuvântului ca Tolstoi şi el a fost nevoit să
retranscrie «Război şi pace» de 8 ori! Dar alţii ar fi gata
să-şi transcrie lucrările la nesfârşit
fără, însă, să aibă şansa de a ajunge
vre-odată la înălţimea lui Tolstoi.
Apropo, fiindcă veni vorba de memorie. Şi ea este diferită la
diferiţi oameni. Chiar dacă ar fi să fie antrenată la
nesfârşit, la majoritatea oamenilor memoria-i... «ca memoria»; unii
au dezvoltată memoria vizuală, alţii pe cea mintală
(logică, auditivă), sau şi pe una, şi pe alta. Dar se
întâlnesc şi oameni cu o memorie fenomenală. I.
Andronicov povestea despre I. Sollertinechii, care avea o memorie cu totul
ieşită din comun. Aruncând o privire asupra unor pagini de
text, pe care le vedea pentru prima oară, el întorcea cartea şi
spunea: «Controlează». Şi orice pagină nu i-ar fi fost
numită, el o reproducea pe de rost. Când a fost rugat
să-şi amintească ce era tipărit în josul paginii 212
din volumul doi al operelor complecte ale lui N. V. Gogol din ultima
ediţie a AES (Asociaţia Editurilor de Stat), Sollertinechii,
chibzuind câteva momente, a redat integral şi fără nici o
greşeală textul: «Laudă ţie, artiste, vivat Andrei
Petrovici – recenzentului cum se vede îi plăcea fami-...
«Iartă-ne, Ivan Ivanovici, dar ce e cu acest «fami-? – «Fami-? – a
răspuns el cu nepăsare, de parcă ar fi fost în firea
lucrurilor, – «fami-» este prima jumătate a cuvântului
familiaritate, numai că «-liaritate» vine de acum pe pagina două sute
treisprezece».
Este puţin probabil că doar cu ajutorul antrenamentelor fiecare din
noi ar putea să-şi formeze un asemenea nivel de dezvoltare a
memoriei. Şi e păcat.
Exemplele prezentate vin să ne convingă de faptul că asupra
formării profilului individual al capacităţilor omului
exercită o anumită influenţă şi ereditatea, şi
mediul în înţelesul cel mai larg al noţiunii. Pe
lângă acţiunea mediului, genotipul determină şi el
dezvoltarea generală a copilului şi succesele lui la
învăţătură. Un debil mintal se alege cu foarte
puţin chiar şi de pe urma celei mai bune instruiri, în timp ce
un om născut cu aptitudini geniale reuşeşte în mod
obişnuit multe fără ajutorul cât de cât
însemnat al cuiva. Dar pentru majoritatea copiilor de ambianţa
familială, instruirea în şcoală, propriile lor eforturi
depinde în ce măsură realizările lor se vor apropia de
limita superioară a capacităţilor lor înnăscute.
Gemenii sunt materialul natural pe baza căruia se poate cel mai bine
studia interacţiunea dintre genotip şi mediu.
După cum am mai arătat, există două categorii de gemeni:
obişnuiţi (bivitelini), cu genotipuri-diferite şi identici
(univitelini), cu genotipuri identice.
Numeroase experienţe efectuate asupra gemenilor au demonstrat că cu
cât un caracter oarecare depinde mai mult de genotip, cu atât mai
mult gemenii identici seamănă unul cu altul sub raportul acestui
caracter. Şi cu cât el depinde mai mult de mediul extern, cu
atât mai mult se pot deosebi între ei gemenii identici. Cele mai
mari deosebiri între gemeni se constată în cazul când ei
sunt educaţi în familii diferite; dar astfel de cazuri se
întâlnesc extrem de rar. De regulă, gemenii identici sunt
educaţi în condiţii într-atât de identice,
încât poate să apară întrebarea: nu este oare acest
fapt principala cauză a asemănării lor? Răspunsul se poate
obţine prin compararea lor cu gemenii obişnuiţi. Gemenii
obişnuiţi cresc şi ei în una şi aceeaşi familie,
în unul şi acelaşi interval de timp. De aceea influenţa
mediului asupra deosebirilor dintre gemenii obişnuiţi este
comparabilă cu influenţa pe care o are mediul asupra
diferenţelor dintre gemenii identici.
Diferenţa dintre gemenii obişnuiţi şi cei identici,
crescuţi împreună, este condiţionată în temei
de ereditatea lor diferită. În schimb, diferenţele dintre
gemenii identici crescuţi împreună şi gemenii identici
crescuţi în medii diferite este condiţionată totalmente de
condiţiile diferite de mediu. Astfel, conform datelor savanţilor
americani, educaţia diferenţiată duce la deosebiri cu mult mai
mari de greutate şi capacităţi mintale, dar nu are nici o
înrâurire asupra înălţimii. Prin urmare,
înălţimea depinde în special de ereditate, iar greutatea
fizica şi capacităţile intelectuale sunt determinate aproximativ
în egală măsură de ereditate şi de mediu.
9.3.2 Talentul şi ereditatea
Страницы: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65
|
